Interviu Nancy McWilliams - 2019

 Psihanalista și autoarea americană de anvergură internațională Nancy

McWilliams ne-a oferit, la mijlocul lunii cadourilor, cel mai frumos
dar: un interviu realizat prin Skype, o întâlnire memorabilă între New
Jersey și București, în care autenticitatea domniei sale a creat în
răspunsuri un echilibru perfect între zona științifică și cea
personală.

Senzația că ne cunoaștem de ani de zile, pe care o ai în dialogul cu
mentorii care nu mai au altă miză decât a te ajuta să crești, era atât
de vie încât, la finalul celor 56 de minute de interviu, invitata mea
– psihoterapeuta psihanalitică și formatoarea Violeta Mancaș – și cu
mine ne-am fi urcat în avion și am fi pornit-o spre New Jersey, să
continuăm discuția cu Nancy.

Translator/traducător Adriana Bulz

Disclaimer

Datorită importanței muncii științifice a psihanalistei și autoarei
americane Nancy McWilliams, ofer dreptul de preluare gratuită,
integrală sau parțială a interviului următoarelor entități, pentru
publicațiile lor online sau print: Societatea Română de Psihanaliză
https://www.srdp.ro/ ;  Insight – Asociația pentru promovarea
psihanalizei teoretice și clinice  https://insight.org.ro/ ; FROPP –
Fundaţia Româno-Olandeză pentru Psihoterapie Psihanalitică
http://www.fropp.ro/Acasa.php  ; Fundația Generația
http://www.generatia.ro/2018/ ; ACPP-B Asociația de Consiliere și
Psihoterapie Psihanalitică din București  http://www.acppb.ro/  ;
Asociația Română de Psihanaliză de Cuplu și Familie https://arpcf.ro/
;  Asociația Română de Psihoterapie Psihanalitică
http://www.psihoterapiepsihanalitica.com/   ; Asociația Română de
Psihiatrie și Psihoterapie A.R.P.P.  https://e-psihiatrie.ro/  ;
Asociația română de psihanaliza legăturilor de grup și familie
„Enrique Pichon Riviere” https://www.psihanaliza-de-familie.com/  ;
Asociatia Romana de Analiza Tranzactionala ARAT http://arat.ro/ .

Cu excepția entităților deja numite:

„Prezentul text este protejat prin drept de autor, conform
prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe. Preluarea, citarea, modificarea, adaptarea și traducerea în
orice limbă a textului, integral sau partial, sunt permise doar cu
consimțământul prealabil, în scris, al autorului. Pentru solicitarea
acordului autorului vă rugăm să ne contactați la (adresa de mail).
Acordul autorului nu se prezumă a fi acordat în nicio situație în
lipsa consumțământului în scris. Menționarea sursei nu echivalează cu
acordul autorului. Încălcarea drepturilor recunoscute şi protejate
prin legea 8/1996 atrage răspunderea civilă, contravenţională sau
penală, după caz, potrivit legii.”

Multumesc doamnei avocat Ana-Maria Baciu, de la firma de avocatură
„Simion&Baciu” https://simionbaciu.ro/ / Pagina Facebook

Stimată doamnă Nancy McWilliams,  ați reușit, prin lucrarea
dumneavoastră „Diagnosticul Psihanalitic”, să duceți înțelegerile
psihanalitice dincolo de specialiștii domeniului, deschizând cu
adevărat psihanaliza clinică terapeuților de alte orientări, precum și
medicilor psihiatri. Aș spune că este greu de găsit o lucrare mai
puternică și mai eficientă ca pledoarie pentru psihanaliză decât
această carte de psihodiagnostic, scrisă pe înțelesul oricărui
specialist în sănătate mintală, dar fără a părăsi filonul
psihanalizei.

Dan Cârlea:

Vorbiți-ne despre ecourile lucrării dumneavoastră „Diagnosticul
Psihanalitic” în SUA și în alte zone ale lumii, atât printre oamenii
care se formează în psihanaliză, cât și printre terapeuții de alte
orientări.

Dr. Nancy McWilliams:

Am început să scriu cartea despre diagnosticul psihanalitic atunci
când am realizat ce impact negativ avea ultima ediție a Manualui de
Diagnostic și Statistică (DSM) al Asociației Americane de Psihiatrie
asupra unei mai profunde înțelegeri a pacienților, deoarece aceștia
categorizaseră totul, pe bună dreptate, gândindu-se la cercetători,
pentru a discuta categoriile de simptome precum și prezența sau
absența diverselor caracteristici ale simptomelor. Și am început să mă
îngrijorez că înțelegerea tradițională a integralității persoanei avea
să fie compromisă dacă toată lumea se antrena să gândească strict pe
diagnostic. De mai mulți ani predam un curs la Universitatea Rutgers
University’s despre cum să înțelegem materialul pacientului, mai ales
la primele întâlniri, la primul contact direct.

Cred de asemenea că studenții mei s-au săturat să mă tot audă
plângându-mă că nu există nici un studiu despre modul de gândire al
psihoclinicienilor asupra suferinței psihologice, nu doar urmărirea
simplei categorizări preformulate. Așadar pot spune că studenții mei
m-au obligat să scriu cartea și nu am fost deloc surprinsă că a prins
atât de bine în State pentru că știam că era necesară.  Cartea a fost
tradusă în mai multe limbi est-europene precum și în majoritatea
limbilor scandinave, în Parsă, Portgheză, Turcă, Japoneză, Chineză…
Așadar a avut un impact foarte mare, peste așteptările mele. Apoi
editorul meu m-a presat să scriu mai mult și am descoperit că am mari
satisfacții făcând asta. Poziția mea în lumea psihanalizei a fost să
încerc să promovez niște idei, pe care le consider foarte utile din
punct de vedere clinic, care să fie folositoare și celor din afara
comunității psihanaliștilor.

Cartea a fost folosită în interiorul comunității psihanalitice pentru
predare la analiștii în formare dar eu m-am orientat mai degrabă spre
cei de alte orientări, cei care nu cunoșteau ideile psihanalitice,
aceia care credeau că este vorba despre a întinde pacientul pe o
canapea și a-l pune să facă asocieri libere, cei care nu înțelegeau că
există o tradiție serioasă în spatele acestui demers.

Dan Cârlea:

Cum v-ați apropiat de psihanaliză și care a fost traseul dumneavoastră
ca pregătire? Cu cine v-ați făcut analiza personală?

Dr. Nancy McWilliams:

Am descoperit psihanaliza la aproximativ 18-19 ani. Eram la facultate
și studiam științe politice. Consilierul meu educațional mi-a atras
atenția că par o persoană cu aplecare spre psihologie. Mi-a sugerat să
fac o teză despre teorie politică pe teoria politică a lui Freud. Și
mi-a dat o copie a cărții „Civilizația și nemulțumirile ei”. Am
citit-o, mi s-a părut extrem de interesantă, mi-au plăcut ideile lui
Freud, apoi am început să citesc din alți psihanalisti care erau de
găsit în 1965, cum ar fi Erik Erikson, Karen Horney, Rollo May,
Herbert Marcuse și alți câțiva psihanaliști mai orientați politic. Pur
și siplu m-am îndrăgostit de acest domeniu, mai ales de lucrările lui
Theodor Reik.

Ceea ce m-a atras la lucrările lui era că, în 1965, el a fost prima
persoană pe care o întâlneam care scria despre psihologia feminină, și
sublinia diferențele acesteia față de psihologia masculină, fără să o
trateze ca inferioară.  Acesta preceda cercetarea feministă iar
diferențele de sex fuseseră mereu subliniate ca fiind deviații de la
norma masculină. El scria despre forța experiențelor feminine în lume,
iar eu mă simțeam respectată și înțeleasă.

După ce am absolvit și m-am mutat cu soțul meu la New York, am început
să urmez cursurile unei facultăți din zonă deoarece nu studiasem
psihologia la nivel de licență dar decisesem că voiam să fiu psiholog.
Mi se părea atrăgătoare ideea de a fi cu niște oameni pe care să
încerc să îi ajut, mi se părea că mi se potrivește mult mai bine decât
predatul științelor politice. Am realizat că Theodor Reik era încă în
viață, așa că i-am scris o scrisoare și l-am întrebat dacă putea să
îmi acorde o întrevedere și să mă sfătuiască în legătură cu această
carieră. Mă entuziasma idea că l-aș putea întâlni pe unul dintre
apropiații lui Freud. El a avut amabilitatea să se întâlnească cu
mine, iar eu l-am întrebat despre modul în care m-aș putea pregăti
pentru psihologie și el mi-a spus că trebuie să mi se facă o analiză.
S-a oferit chiar el să îmi facă analiza dar era foarte în vârstă și eu
îmi pierdusem mama când eram tânără și știam că este o idee proastă să
fac analiză cu un analist care avea să moară. Așadar am folosit
recomandarea lui de a merge la o clinică pe care o fondase de pe lângă
un institut pe care îl organizase ca psiholog. El fusese primul
psiholog-psihanalist care obținuse acceptarea susținerii tezei de
doctorat în psihanaliză, pentru el Freud scrisese un referat în care
propunea ca o persoană fără pregătire medicală să poată deveni
psihanalist. La vremea aceea nu eram conștientă de politicile din
spatele acestei mișcări, avem 22-23 de ani pe atunci, dar m-am dus la
institutul fondat de el și mi-a fost greu să îmi permit să merg la un
analist cu experiență. Deci am mers la prima persoană desemnată din
oficiu ca analist și care s-a dovedit a fi o combinație minunată de om
respectabil, cumsecade, atent și flexibil, care m-a înțeles în
profunzime. Îmi începusem analiza cu ideea că așa trebuia să fie la
început – la fel cum abordasem și domeniul muzical – întâi muzică
clasică și apoi folk – sau faptul că mai întâi învățasem latină și
apoi franceză  –  m-am apucat să fac analiză cu ideea că voi învăța
despre mine însămi, deoarece nu eram conștientă de faptul că sufeream
la acel moment dar acesta era un adevăr de care nu eram conștientă.
Analiza m-a ajutat să mă completez în moduri neașteptate. Nu cred că
mariajul meu ar fi supraviețuit fără asta și nici copii probabil că nu
aș fi avut în lipsa analizei.

Povestea se rezumă la faptul ca mama mea a murit când aveam 9 ani și
apoi m-am atașat mult de mama adoptivă cu care se recăsătorise tatăl
meu când eu aveam 11 ani și care murit la rândul ei când eram la
facultate. Ambele au murit de cancer. Eu eram foarte ambițioasă și
credeam cu tărie că nu pot fi mamă dacă vreau să am o carieră. Simțeam
că e prea mult și acestea erau și determinările culturale din acea
vreme. Dar prin analiză am descoperit că la nivel profund inconștient
eu de fapt credeam că dacă devin mamă am să mor și de aceea de fapt
gândeam că nu vreau copii. Odată ce am devenit mai conștientă de acest
gând am început să vorbesc cu soțul meu despre cum am putea împărți
responsabilitățile de părinte și am înțeles că le pot avea pe
amândouă, ceea ce a constituit o diferență radicală. Acum am două
fiice minunate care mi-au dăruit nepoți și am stiut de când aveam
douăzeci și ceva de ani cât de importantă a fost această schimbare
interioară. Următorul pas a fost să îmi iau doctoratul în domeniul
psihanalizei și am parcurs cursurile institutului unde se formase
analistul meu, iar oamenii cu care am lucrat acolo erau flexibili și
creativi. Față de alte institute medicale la acea vreme, acesta era un
institut ceva mai deschis unei abordări mai largi de perspective. Am
avut o experiență foarte pozitivă și am fost capabilă să integrez
faptul că făcusem o analiză cu adevărat terapeutică, ceea ce a fost
satisfăcător din punct de vedere intelectual. De atunci încolo am
continuat să învăț și să integrez și să le ofer și celorlalți aceste
lucruri.

Dan Cârlea:

Consideră Nancy McWilliams că a fost pacientă, analizandă, sau
beneficiară de analiză didactică?

Dr. Nancy McWilliams:

Toate trei la un loc! Mai mult de un an și jumătate am făcut analiza
inițială, la douăzeci și ceva de ani. Când s-a născut a doua mea fiică
m-am confruntat cu unele provocări de părinte pe care nu le reliefase
prima analiză. M-am dus atunci la un alt analist pentru că primul meu
analist murise. Aceasta a fost o femeie la care am mers timp de patru
ani, o dată pe săptămănă, să mă întind pe canapea. Ea avea o orientare
teoretică cumva diferită, era mai degrabă kleiniană. Primul meu
analist fusese mai degrabă freudian. Ea m-a ajutat enorm. Și apoi, cam
peste încă zece ani, m-am întors la tratament fiindcă am avut o
dezamăgire personală foarte puternică. Deoarece ea se retrăsese pe
atunci, am mers la un alt analist, școlit în tradiția psihologiei
sinelui, care la rândul lui m-a ajutat foarte mult. Deci am avut parte
de ajutorul a trei psihoterapeuți extrem de buni.

Dan Cârlea:

Dacă v-ați putea întoarce în timp, cea cu experiența de astăzi, la
Nancy cea care abia se apucase de psihanaliză, ce sfaturi ați avea
pentru ea?

Dr. Nancy McWilliams:

Aceasta este o întrebare foarte interesantă. Am avut o experiență
pozitivă și lipsită de complicații pe parcursul stagiul meu
psihanalitic. Nu cred că m-aș sfătui pe mine însămi să procedez cumva
diferit. Singura problemă în stagiul meu de pregătire a fost când
mi-am prezentat proiectul final de absolvire. Deoarece avusesem niște
coordonatori atât de deschiși la minte și flexibili, ca și profesorii,
nu cred că am anticipat cât de rigide erau ideile despre psihanaliză
ale câtorva membri din comisia care m-a examinat. La început ei nu au
fost prea încântați de ideile mele dar eu nu le-am dat atenție,
deoarece fusesem o studentă foarte apreciată la institut. Fusesem
orecum flexibilă față de pacient iar ei au fost de părere că nu
făcusem cu adevărat psihanaliză. Am făcut apel la decizia lor, iar
comitetul a revenit asupra ei pentru a-mi accepta absolvirea cu câteva
condiții. Deci aceasta a fost singura problemă de care m-am lovit și
cred că a provenit dintr-un soi de naivitate legată de niște abordări
psihanalitice pe care pur și simplu nu le întâlnisem încă. Si cred că
acest lucru s-a întâmplat deoarece îl citisem pe Freud ca fiind un
autor foarte flexibil, înțelegător și autocritic, nu fusesem învățată
să gândesc că există reguli de neîncălcat ale tehnicii psihanalitice.
Nu fusesem învățată să gândesc că se poate să greșești în aplicarea
lor. De fapt, abordarea relațională în psihanaliză a provenit de la
profesioniști care au avut parte de analiști extrem de rigizi, care nu
își recunoșteau propria implicare în ceea ce se petrecea cu diada
terapeutică. Acest lucru a avut consecințe grave asupra unor pacienți,
astfel că ei s-au apucat să corecteze abordarea mentorilor lor. Dar
experiența pe care o avusesem eu nu se cerea corectată.

Dan Cârlea:

Vă rog să ne vorbiți despre evoluția psihopatologiei, despre ce se
regăsește mai des în cabinetele de astăzi, prin comparație cu
generațiile trecute de pacienți, generații mai apropiate sau mai
îndepărtate de noi și, mai ales, despre cauzele cel mai des întâlnite
ale dificultăților pacienților zilelor noastre.

Dr. Nancy McWilliams:

Aceasta este o chestiune foarte importantă și nu sunt sigură că eu
sunt persoana cea mai potrivită să vă răspundă, deoarece cred că
răspunsurile sunt mai degrabă sociologice și istorice. Dar pe
parcursul ultimelor cinci decenii terapeuții au observat o schimbare
în patologia pacienților. S-au accentuat problemele legate de
respectul de sine, deci nu este nici o mirare că avem o creștere a
psihopatologiei narcisiste, într-o cultură globală de masă unde
oamenii nu se simt prea importanți. Mulți suferă de anxietate legată
de starea lumii, cu schimbările de climă și amenințările nucleare.
Viteza schimbării îi afectează profund pe tineri. Când am început să
practic în 1972, eram încă studentă și am avut un pacient care se tăia
singur, ceea ce mulți dintre colegii mei nu mai întâlniseră.
Majoritatea credeau că este suicidal dar acum auto-mutilarea este un
fapt comun, până într-atât încât există chiar site-uri pentru oameni
care se taie singuri când sunt supuși la stres. Acolo se schimbă
opinii despre cum se poate face asta cât mai eficient, iar terapeuții
sunt copleșiți de acești pacienți care fac eforturi de auto-mutilare
pentru a se simți vii.

A simți durerea, a vedea sângele semnifică a fi viu. Aceasta e o mare
schimbare, ca și rata suicidului la adolescenți care a crescut
simțitor de-a lungul anilor mei de practică. Acest lucru nu se poate
datora faptului că oamenii ar fi devenit biologic mai vulnerabili la
stres sau suicid, ci are de a face cu felul de lume în care trăim în
prezent. Internetul este la rândul său o sabie cu două tăișuri. Pentru
anumite categorii de oameni, el reprezintă o atenuare a suferinței.
Cei din categoria minorităților cu orientări sexuale diferite
descoperă că există alții ca ei, care au fost la rândul lor supuși
persecuției și care au descoperit strategii de a face față.

Pe de altă parte, dacă ești pe Facebook și cineva te face de râs în
mod public este o cu totul altă experiență decât ar fi fost înainte de
apariția internetului, când un simplu coleg de clasă era rău cu tine.
Există ocazia de a fi umilit în mod grav iar consecințele sunt
teribile tocmai din cauza internetului. Oamenii au mai multă bătaie de
cap cu separările, există asa numitul eșec de a se lansa din punct de
vedere economic, este mai dificil pentru mulți să își părăsească
familiile originare și să își construiască un cămin propriu. Acest
fapt se datorează și telefoanelor mobile care ne ajută să ținem
legătura cu ceilalți, tinerii întâmpinând dificultăți în a se percepe
ca fiind pe cont propriu dacă părinții îi monitorizează continuu.
Aceasta le scade încrederea de sine ca persoane autonome.

Deci nu știu cum să evaluez unde ne găsim din punct de vedere istoric,
cred că, asemenea peștilor în apă, nu putem vedea decât apa, dar
schimbările petrecute sunt multiple, avem o creștere a suiciduui și a
preocupărilor narcisiste. Este mai accentuată depresia legată de
starea lumii și presiunea asupra sinelui. Tinerilor li s-a spus că vor
trebui să își schimbe locul de muncă de șase ori într-o viață pentru a
putea face față schimbărilor. Ei nu mai au o viziune asupra a ceea ce
sunt, care este rolul lor în societate și nu își pot face o imagine
clară asupra desfășurării propriei vieți, cum au avut generația mea și
cea a părinților mei. Viața în zilele noastre este brutală, iar
psihoterapeuții pot încerca să trateze efectele dar cauzele se
regăsesc mai degrabă la nivelul politic, sociologic și economic.

Dan Cârlea:

Kernberg „versus” Kohut…  Am pus ghilimele cuvântului și ideii de
versus, cu un scop: îmi pare că în mintea multor practicieni în
psihanaliză cele două viziuni teoretice și, implicit, abordări clinice
asupra pacienților narcisici borderline ar fi într-o asemenea
contradicție încât nu pot fi împăcate în munca de cabinet.  Ca și cum
ar trebui să alegi: ori ești Kernberg-ian, ori Kohut-ian. Însă, poate,
fixarea analistului într-o viziune care îi pune pe cei doi în opoziție
ar putea fi păguboasă pentru pacienți, fiecare pacient putând avea
nevoie, în diferite momente, ba de un Kohut, ba de un Kernberg. Vă rog
să comentați pe larg aceste chestiuni (și aici îmi recunosc dorința de
a citi, într-o zi, o lucrare pe această temă semnată de
dumneavoastră).

Dr. Nancy McWilliams:

În cartea mea despre diagnostic, chiar vorbesc și despre această
controversă. În experiența mea, terapeuții au unii pacienți care pot
fi foarte bine descriși și abordați prin metoda lui Kernberg, pe când
alții pot foarte bine să fie tratați prin intermediul lui Kohut. Chiar
și eu am experimentat acest lucru. Steven Mitchell a scris ceva despre
încercarea de integrare a celor două abordări. El a accentuat faptul
că pacienții narcisiști au modul lor specific de a relaționa, care te
poate face să te simți subapreciat sau idealizat dar trebuie să
înțelegi că acesta este modul lor de a relaționa cu tine și dacă
înțelegi asta atunci poate vei fi ceva mai flexibil în aplicarea
diverselor abordări.

Pe Kernberg îl cunosc destul de bine, iar pe Kohut doar din scrierile
lui și puțin prin intermediul fiului lui, pe care l-am cunoscut
recent. Ei par  a avea temperamente foarte diferite. De exemplu,
Kernberg pare a reacționa foarte prost când este idealizat, iar pe de
altă parte adoră să schimbe păreri despre teoria psihologică. Nu
recționează prost dacă îl critici sau dacă îi aduci acuzații de
inconsistență, pe el aceste lucruri îl interesează. Ceea ce este un
temperament total diferit de al lui Kohut, care era un om foarte de
trebă, ca și Kernberg, dar căruia îi plăcea să fie idealizat. Ei aveau
de a face cu tot felul de pacienți, toți cu tuburări narcisiste
serioase. Kohut lucra cu candidații institutelor de analiză, care
tindeau să îl idealizeze, iar Kernberg lucra cu pacienți borderline
într-un spital psihiatric, care aveau tendința de a-l subaprecia în
mod agresiv.

Combinația dintre temperamentele lor diferite și diversele tipuri de
pacienți cu care lucrau este responsabilă de abordările lor diferite.
Eu empatizez cu critica lui Kohut pe care o face Kernberg: dacă nu
faci decât să rezonezi și să abordezi ruptura și reparația, acest
lucru va crește stima de sine a pacientului dar nu îl va ajuta
întotdeauna să relaționeze. Dar în același timp empatizez și cu Kohut:
dacă provocăm o persoană cu preocupări narcisiste într-un mod
ne-empatic, aceasta nu ne percepe și se simte criticată. Am urmărit
filmări de cazuri reale ale lui Kernberg. Este extrem de respectuos cu
pacienții. Iar când lansează provocări întodeauna își întreabă
pacientul: Suntem de acord că aceasta este o problemă? Ceea ce nu se
întâmplă mereu în scrierile lui. Deci și noi, ca terapeuți, trebuie să
ne integrăm temperamentul, populația de pacienți, ca și posibilitățile
teoretice de a le înțelege. Iar rigiditatea tehnică este un inamic în
calea ajutorului psihologic pe care îl putem oferi. Cred că ambii
domni erau destul de flexibili, deși abordările lor sunt permanent
contrastante.

Dan Cârlea:

Și generația dumneavoastră și generația mea s-au format în vremea când
internetul nu exista – internetul, cu toate ale lui, bune și rele.
Datorită internetului putem avea acces cu ușurință la publicații,
lucrări, însă aceasta poate duce la o mai mică aplecare autentică spre
studiul „în adâncime”, spre statul în biblioteci. Studenții riscă să
se mulțumească cu  înțelegeri de tip „fast food” și, poate, în viitor,
să avem generații întregi de psihanaliști care să nu citească mai
nimic din Freud și alți clasici dar care, folosind doar câteva cărți
excelente ca pe niște „readers digest” ajung la o sumă de înțelegeri
parțiale, „suficient de bune” pentru o practică de nivel mediocru. Vă
rog să comentați aceste chestiuni, mai ales din perspectiva cadrului
didactic ce sunteți.

Dr. Nancy McWilliams:

Ei bine, nu sunt sigură că acest lucru are să se întâmple…Poate că
studenții mei sunt în mod deosebit dedicați studiului și sunt deciși
să aprofundeze cât mai mult posibil dar văd că studenților încă le
plac cărțile și sunt încă recunoscători pentru sursele ideilor lor,
deci încă mai am speranță pentru cei care studiază psihoterapia că ei
își doresc să aprofundeze studiul. Nu cred că vine de la terapeuți
această tendință către superficialitate, cred că aceste presiuni vin
de la companiile de asigurări și de la cei care încearcă să
economisească și insită asupra faptului că psihoterapia este ușor de
practicat dacă cunoști simptomele și efectuezi niște simple
intervenții tehnice. Acest lucru servește interesele celor care vor să
creadă că psihoterapia nu este dificilă, nu ia timp, nu implică
laturile afective profunde ale experienței. Nu cred că această
atitudine vine de la studenții care vor să fie terapeuți și care au un
temperament ce îi predispune spre studiul aprofundat, atât al
cercetării contemporane cât și al ideilor clasice. Cred că acest lucru
este valabil la toate orientările. Studenții mei îl citesc pe Aaron
Beck în original și Aaron Beck  a avut formare de psihanalist la
origini. Așadar, dacă aceștia ajung să înțeleagă originile mișcării
CBT (nota trad: Cognitive behavioral therapy) înseamnă că nu se
mulțumesc doar cu soluții de pe Internet la problemele întâlnite.
Problema este că mediul cultural vrea să simplifice radical lucrurile,
să transforme psihoterapia în birocrație. Sunt convinsă că valoarea
cărților va persista.

Dan Cârlea:

O altă problematică importantă este cea a neutralității
psihanalistului, în contextul existenței internetului. Până acum vreo
15-20 de ani un pacient venea la un cabinet în urma unei recomandări a
cuiva, iar acolo întâlnea un om necunoscut complet, un imens spațiu de
proiecție. Acum unii analiști aleg să-și arate pe internet părți din
personalitatea lor, își fac publice opiniile politice și sociale,
arată ce le place și ce nu.

În aceste condiții se mai poate vorbi de psihanaliză, de neutralitate,
de sondare a psihismului pacientului, sau doar de o relaționare
pozitivă, bazată pe afinități, cu oarecare efect curativ?

Dr. Nancy McWilliams:

Ce întrebare interesantă! Sigur că nu putem să ne prefacem că suntem
invizibili, nu cred că am fost vreodată.  Așa cum s-a observat în
comunitatea relațională, pacientul își poate da seama cu cine are de a
face din tonul vocii tale, aspectul biroului sau mesajul de pe
telefon. Deasemenea, din scrierile tale… Nu cred că vreodată
psihanalistul a fost un ecran gol. De fapt, eu cred că ideea de a
rămâne cu totul ascuns pacientului este o pervertire a psihoterapiei.
Nu vei găsi noțiunea de ecran gol (blank screen) – nicăieri la Freud.
El a susținut într-adevăr neutralitatea dar s-a referit la ceva destul
de specific. S-a referit la faptul că nu trebuie să faci alianță cu
pacientul nici la niveul ego-ului nici al super-ego-ului. O poziție
neutră înseamnă să încerci să asculți toate laturile pacientului.

 La rândul său, el nu era invizibil pacienților și nici nu se aștepta
să fie, această idee bizară a apărut cam pe la mijlocul secolului 20
la anumiți psihanaliști care au simțit nevoia să fie cumva sterili și
a avut legătură cu comunitatea terapeutică care trebuia să dovedească
că această procedură este la fel de sterilă și precisă precum
chirurgia, de exemplu. Chiar Freud folosise analogia cu chirurgia,
când încerca să îi convingă pe colegii lui să nu se mai angajeze în
aventuri sexuale cu pacienții, ceea ce foarte mulți dintre ei făceau.
De aceea a vorbit el despre neutralitate și abstinență, iar acest
lucru a devenit un ideal care nu cred că îl reprezintă pe Freud în
întregime. Există un pericol în psihanaliză, din cauza internetului,
când oamenii se adreseaază doar analiștilor care gândesc la fel cu ei,
ceea ce duce la un fel de scindare și o insuficientă explorare a
anumitor laturi ale sinelui. Dar nici acest lucru nu reprezintă o
noutate.

Pentru mine a fost totuși important, când mi-am început analiza în
1969, faptul că analistul meu îmi respecta convingerile politice. Nu
aș fi putut să mă deschid față de o persoană care nu mă respecta și
chiar am făcut presiuni asupra lui să îmi mărturisească punctul lui de
vedere. M-am documentat despre el și m-am asigurat că puteam vorbi cu
el fără să îmi fac griji că ar putea să mă considere bolnavă. Deci
nici pe atunci ecranul gol nu era chiar atât de gol. Așadar pacienții
meu vin cu o opinie formată despre mine, de obicei m-au căutat pe
Google. Nu sunt mereu informați despre reputația mea și atunci mă
bucur pentru că totul pare mai natural. Dar suntem de găsit pe Google
și mi se pare că tot ce se poate afla despre mine este oricum ceva
care poate fi integrat în terapie. Poți lucra cu faptul că pacientul
te cunoaște, la fel de bine cum poți lucra și cu faptul că pacientul
nu te cunoaște. Totul contribuie la relația de transfer, cunoașterea
sau temerile lor…

Dan Cârlea:

Sunteți și cadru didactic, formatoare, așa că vă rog să recomandați o
listă de lucrări absolut indispensabile, din punctul dumneavoastră de
vedere, pentru o bază solidă a unui om tânăr care se pregătește de
acum în psihanaliză. Un minim esențial. Un fel de „Biblioteca lui
Nancy” pe care un student să și-o amenajeze acasă și să studieze
temeinic acest domeniu atât de complex, și nu să citească pe apucate,
ajungând un terapeut cu mari goluri în înțelegerea cazuisticii cu care
se întâlnește.

Dr. Nancy McWilliams:

Ei bine, eu am o părere foarte bine definită despre valoarea lecturii
surselor primare, deci aș recomanda câteva lucrări ale lui Freud:
„Interpretarea viselor”, în primul rând, pentru ni-l arată pe Freud
când tocmai începea să își contureze ideile și putem să ne dăm seama
de permanența și forța curiozității lui și putem descifra acolo
originile psihanalizei. Aș recomanda și scrierile lui despre tehnică,
pentru că lumea este de părere că Freud era cumva inflexibil, dar dacă
citești îți dai seama că era de fapt foarte atent la modul diferit în
care ar proceda alții. Singura problemă cu acele scrieri este că, din
punct de vedere al sensibilității contemporane, are un stil foarte
patriarhal, este evident faptul că scrie doar pentru alți bărbați.
Atunci când vorbește despre importanța pastrării limitelor sexuale se
referă la faptul că femeile vor încerca să te seducă, să nu cazi pradă
lor…Dacă îi poți ierta tonul patriarhal și să apreciezi faptul că îi
protejează pe analiști și pe femei de relații, cred că poți aborda
oricare din aceste scrieri încercând să empatizezi cu problemele pe
care autorul încerca să le rezolve, mai degrabă decât să le critici și
astfel vei învăța mult mai mult de la el. Deci și „Psihopatologia
vieții cotidiene” este o bună lucrare de început și cred că „Doliu și
melancolie” ar fi articolul meu preferat din Freud. Aici se văd
originile abordării relatiei de obiect în gândirea lui Freud. Așadar
Freud ar fi în capul listei mele de recomandări.

O ador pe Melanie Klein dar ea are un stil dificil și este greu de
înțeles dacă nu ai timpul necesar. Dintre scrieri ei, aș recomanda
„Iubire, vinovatie si reparatie”, precum și „Invidie și recunoștință”,
ca fiind cele mai bune. Winnicott este mult mai ușor de citit, aproape
orice scrie el ar fi valoros pentru studenți; cartea lui Harry Guntrip
despre fenomenele schizoide este un adevarat clasic, pe nedrept uitat.
Cred că se numește „Fenomene schizoide, relatii de obiect și Self-ul”.

Michael Balint – „Defectul fundamental”, ar fi și el printre lucrările
de top. Îmi plac și scrierile lui Frieda Fromm-Reichmann, „Principiul
psihoterapiei intensive” este o carte minunată. Așa cum ziceam îmi
plac scrierile lui Theodor Reik și chiar pot zice că îi invidiez
lucrarea despre diferențele dintre sexe, dar „Listening With the Third
Ear” este o carte de psihanaliză de o importanță crucială care nu prea
se mai citește și care a anticipat mișcarea relațională cu aproximativ
40 de ani, printr-o înțelegere intuitivă a tehnicilor ca și prin
ipotezele lui despre contratransfer.

Cartea lui Heinrich Racker „Transference and Countertransference” este
iar foarte importantă. Kernberg este dificil de citit, sună ca ceea ce
este, adică un vorbitor de limbă germană, dislocat cu familia într-o
țară vorbitoare de spaniolă și care a fost obligat să scrie în
engleză, așadar scrie într-o limbă terță, iar scrierile lui inițiale
nu au fost bine editate. Dacă ar fi să menționez una dintre lucrările
lui formative, cred că ar fi cea din 1984, cred că se numește
„Tulburări grave ale personalității”, aceasta ar fi cea mai bună
introducere la Kernberg. Kohut este de asemenea dificil de citit! Îmi
place să le dau studenților cărți cu adevărat inspiratoare, cum ar fi
„Psihologia sinelui”.

Ca surse secundare, care survolează varietatea de orientări
psihanalitice, cred că aș recomanda pe Stephen  Mitchell și Margaret
Black „Freud and Beyond: A History of Modern Psychoanalytic Thought”.
În ceea ce privește mișcare relațională, există o scriere importantă a
lui Philip Bromberg, precum și cartea lui Stephen Mitchell și Jay
Greenberg „Object Relations in Psychoanalytic Theory” din 1983 este
iar de o importanță critică. Thomas Ogden se adresează cu profunzime
studenților și este un autor foarte talentat. Christopher Bollas – cu
excepția cărții despre isterie care mi se pare foarte ne-empatică.
Prefer lucrările lui mai timpurii. Despre oamenii cu psihologii
disociate și traumatice există o carte grozavă co-editată de Jody
Messler  Davies și Mary Gail Frawley „Treating The Adult Survivor Of
Childhood Sexual Abuse: A Psychoanalytic Perspective”, despre
supraviețuitorii adulți ai abuzului sexual din copilărie. Despre
psihologia borderline îmi place ce scrie Russell  Meares, este un
autor australian mai puțin cunoscut. O carte recentă de  Clara Mucci
„Borderline Bodies: Affect Regulation Therapy for Personality
Disorders” oferă o integrare minunată de idei psihanalitice, mai ales
cele kernbergiene, cu neuroștiința contemporană. Este o integrare
contemporană minunată… Sunt convinsă că uit să menționez multe surse
importante.

Îmi plac mult scrierile lui Clara Thompson, care scrie foarte bine și
se traduce ușor. Charles Brenner scrie foarte limpede, cam rigid,
scrierile lui inițiale despre diversele anxietăți ale copilăriei sunt
edificatoare. Glen Gabbard este un autor integrativ, are o carte
excelentă despre psihoterapie. Îmi place ce scrie Donnel B. Stern
„Unformulated Experience: From Dissociation to Imagination in
Psychoanalysis”,  despre experiența neformulată și cartea lui  Karen
Maroda „The Power of Countertransference: Innovations in Analytic
Technique (Wiley Series in Psychotherapy and Counselling  despre
transfer și contratransfer)”.

O carte foarte bună care să îi ajute pe studenți să înțeleagă cum un
psihanalist transferă teoria în practică este cea a lui Deborah
Luepnitz – „Hedgehogs love – the story of psychological intimacy”
despre metafora cu porcii spinoși ai lui Schopenhauer. Este despre
cinci cazuri foarte diferte pe care le-a tratat. Unul dintre ele este
un copil care se simte vinovat, toți sunt oameni foarte diferiți cu
probleme extrem de diverse. Deborah este de formație psihanalist
lacanian, școlită de Klein și Winnicott, și ne arată cum se poate
aplica o înțelegere teoretică acestor cazuri foarte diferite, dintre
care nici unul nu a fost tratat în maniera tradițională, pe canapea,
dar care au fost abordate cu o disciplină psihoanalitcă riguroasă.
Sudenții mei sunt fascinați de această carte, care ne arată cum se
practică de fapt psihanaliza, cu o abordare teoretică flexibilă.

Dan Cârlea:

Nu este ușor să fii studentul lui Nancy McWilliams!  (râsete).

Ce planuri științifice aveți pentru viitor?

Dr. Nancy McWilliams:

Eu nu sunt cercetător! Nu am mai făcut cercetare științifică de când
am terminat masterul în 1974. Eu sunt cărturar și mă simt foarte
mândră de scrierile mele. Dar dacă ar fi trebuit să continuu studiile,
nu aș mai fi avut timp să îmi practic meseria, aceea de clinician. Și
nu aș mai fi avut atâta experiență ca terapeut. Totuși încă mai
studiez, proiectul meu actual este o carte despre supervizarea
psihanalitică. Foarte multă lume în zilele noastre este interesată să
se antreneze la un nivel înalt și să fie supervizată. Dar majoritatea
cărților care își propun să vorbească despre aceste lucruri, sunt
despre tehnicile de supervizare sau vorbesc despre antrenamentul
deprinderilor terapeutice. Eu cred că supervizarea psihanalitică este
ceva mult mai complex, fiind vorba mai mult despre dezvoltare
personală, ca și despre dezvoltarea relației dintre cel care
supraveghează (supervisor) și cel care este supravegheat (supervisee).
Eu mă axez mai mult pe antrenamentul deprinderilor. Am un contract cu
editura mea obișnuită, Guilford Press, ei mă așteaptă să le livrez o
carte în septembrie anul viitor. Și dacă mă voi încadra în temenul
stabilit, aceasta va apărea în primăvara lui 2021.

Dan Cârlea:

Vă mulțumim! La mulți ani!

Dr. Nancy McWilliams:

La mulți ani, sărbători fericite!